În general grecii erau sobri la mâncare, majoritatea se limitau la două mese pe zi. Dimineaţa – câteva bucăţi de lipie înmuiată în vin, eventual câteva smochine şi măsline.
Lipia – articolul principal în alimentaţie – era din făină de orz, secară, ovăz sau de grâu (care însă era mult mai scump). În afară de lipie – uneori condimentată cu diferite arome de plante – pentru cei săraci alimentul cel mai obişnuit era peştele sărat sau afumat. Ciorbele erau de asemenea mâncarea sărăcimii.
Legumele erau consumate crude sau fierte, pregătite în formă de salate, cu oţet, sare şi untdelemn. Măslinele se găseau din abundenţă. O importanţă deosebită aveau în bucătăria grecilor ceapa şi usturoiul. Laptele (mai ales de capră) şi brânzeturile se consumau mult; iar ca desert – fructe (nuci, smochine uscate, struguri) şi turtă dulce.
Regimul alimentar varia după posibilităţile economice ale fiecăruia, precum şi după regiuni: în bogata regiune a Beoţiei se mânca mai mult şi mai bine, în timp ce Sparta, cu faimoasa ei „ciorbă neagră” ca fel de mâncare obişnuit, era renumită prin alimentaţia ei primitivă.
Peste tot carnea (scumpă, mai puţin însă cea de porc) şi vinul erau articole rezervate celor bogaţi. În loc de vin se bea un amestec de miere cu apă (hidromel) în fermentaţie alcoolică.
Majoritatea grecilor mâncau rar carne – aproape numai la sărbători, cu ocazia sacrificiilor, când carnea animalelor sacrificate se împărţea celor de faţă. La mesele celor bogaţi se servea nu numai carne de animale domestice, ci şi vânat (mistreţ, cerb, etc.); carnea cea mai preţioasă era cea de iepure.
Carnea era pregătită cu felurite sosuri, care erau în acelaşi timp dulci şi picante. Vinul se bea în proporţie de două părţi apă şi o parte vin. Nici la mesele cu invitaţi, la mesele de ocazii, la sărbători familiale, nu se servea un menu prea variat şi copios: se dădea mai multă atenţie felului în care erau prezentate mâncările şi în care era organizată masa. La sărbătorile familiale luau parte copiii şi femeile, care însă nu mâncau întinşi pe paturile-sofale, ci şezând pe taburete.
Când se organizau ospeţe – la care soţiile erau riguros excluse – invitaţii bărbaţi contribuiau cu toţii, sau fiecare îşi aducea mâncarea de acasă. Un invitat îşi putea aduce un alt invitat personal, al său. La intrare un sclav scotea încălţămintea oaspeţilor şi le spăla picioarele. Oaspeţii se aşezau, întinşi câte doi pe un pat-sofa, rezemându-se în cotul stâng.
Li se aducea mai întâi un lighean cu apă ca să-şi spele mâinile, apoi la fiecare pat-sofa câte o măsuţă pe care erau aranjate mâncările. Se mânca cu degetele, din strachini de lemn, de ceramică sau din farfurii de metal; se foloseau un fel de linguri şi mai rar cuţite. Bineînţeles că nu existau feţe de masă sau şerveţele; comesenii îşi ştergeau buzele şi degetele cu miez de pâine. În timpul mesei nu se bea decât apă.
La sfârşit oaspeţii se spălau din nou pe mâini. Măsuţele erau scoase, sclavii curăţau încăperea de resturile de mâncare aruncate pe jos, apoi aduceau alte măsuţe, vinul, apa şi un vas mare (crater) în care urma să fie făcut amestecul. Din acest moment începea partea a doua a ospăţului, adevăratul symposion (cuvânt care înseamna „întrunire de băutori”). Cina propriu-zisă avusese doar rostul să pregătească pofta de băut.
Simpozionul începea cu libaţii şi cu un imn cântat în cinstea lui Dionysos. Cei prezenţi alegeau – sau trăgeau la sorţi – pe „regele simpozionului”. Acesta stabilea proporţia de apă cu care trebuia amestecat vinul – care uneori era dres cu plante aromatice: cimbrişor, mentă, scorţişoară ş.a. – şi cantitatea pe care urma s-o bea dintr-o dată comesenii.
Dar scopul adevărat al simpozionului nu era băutura (grecii beau cumpătat; iar a bea vinul neamestecat cu apă socoteau că este un obicei barbar), ci acela de a crea prilejul unei întâlniri plăcute: era unica formă de reuniune mondenă, la care unoeri erau angajaţi şi cântăreţi şi cântăreţe, actori şi acrobaţi.
În epoca clasică, la aceste ospeţe erau nelipsite curtezanele, dansatoare sau cântăreţe. Dar în numeroase scrieri asupra acestui subiect, autorii – Aristofan, Xenofan, Lucian, ş.a. – nu uită să menţioneze de asemenea că aceste simpozioane nu dovedeau prea multă cumpătare din partea grecilor…
Uleiul de măsline a jucat un rol capital în istoria grecilor din cele mai vechi timpuri, dar și a tuturor popoarelor mediteraneene.
Măslinele coapte, zdrobite „eliberează“ un lichid auriu, uleiul de măsline, care, timp de milenii, a fost o adevărată binecuvântare pe mesele familiilor mediteraneene. Acest „aur“ lichid este darul oferit de măslinii care, din Portugalia până în Siria, îmbracă dealurile scăldate în soare.
Uleiul obţinut din roadele acestor pomi trainici nu numai că încântă simţurile, dar are şi virtuţi medicinale. Când spun „ulei“, locuitorii bazinului mediteranean se referă de fapt la „uleiul de măsline“. Termenul spaniol pentru „ulei“, aceite, derivă din cuvântul arab azzáyt,care înseamnă literalmente „suc de măsline“. Iar uleiul de măsline chiar asta este: suc pur obţinut din măsline zdrobite. Întrucât în procesul de extragere a uleiului nu se folosesc aditivi şi nu se recurge la procese chimice, calităţile, gustul şi aroma lui rămân neschimbate.
De secole, bucătăria mediteraneană foloseşte uleiul de măsline pentru a da gust multor preparate culinare tradiţionale. Uleiul de măsline e bun la prăjit, la marinat sau la asezonarea mâncărurilor. „Un produs care e consumat de 4 000 de ani trebuie să fie bun“, afirmă José García Marín, maestru în arta culinară, vorbind despre importanţa uleiului de măsline în bucătăria spaniolă. „Iar calitatea acestui «nectar» s-a îmbunătăţit mult în ultimii ani graţie tehnicilor de producţie atente“ .
surse: Ovidiu Drimba, Istoria culturii şi civilizaţiei, vol.3, Ed. Saeculum
